Identitatea personalã: un cimitir de iluzii învinse

de Horia Roman Patapievici (2005-05-10)


ATENTIUNE! - Din partea proprietarului blogului de fata:
Acest articol nu este recomandat cititorilor tip "andrei badin/antena#" pentru ca nu vor intelege, se vor simti frustrati si din aceasta cauza vor genera tot felul de discutii/interpretari total rupte de subiectul, sensul si scopul textului de fata.


În 1985 am crezut cã înteleg de ce societatea româneascã nu reactioneazã la agresiunea eticã a regimului de exterminare fizicã si intelectualã impus de N. Ceausescu. Explicatia mea era cã patriotismul fusese deturnat de activistii ideologici ai regimului, fiind reinterpretat de cãtre propaganda de partid într-o manierã care sã paralizeze orice criticã. "Dacã ataci partidul si critici statul, dacã doresti schimbarea institutiilor, atunci faci jocul strãinilor, al celor care, prin definitie, nu ne vor binele". O veche si sãnãtoasã rusofobie politicã, care ne fãcuse în trecut prudenti fatã de manevrele slavofile si panortodoxe, era acum mobilizatã pentru a ne aservi ocupantului intern: comunistilor nationali. Manevra, constatam în 1985, fusese încununatã de succes. Dintr-un serviciu adus tãrii, patriotismul românesc devenise un alibi, chemat sã cautioneze un regim criminal si josnic, cel comunist. Succesul regimului era dublu: el reusise nu doar ca românii sã nu se revolte, dar îi adusese în situatia de a crede cã nu o fac din motive înalt patriotice. Rãul, prin urmare, nu trebuia cãutat numai în deformãrile propagandei ideologice, ci si în modul în care românii îsi concepuserã trecutul si, finalmente, în maniera în care se raportau la propria lor identitate nationalã. Rezultatul acestei descoperiri a fost consemnat într-o carte violentã - În chestiunea unei aberatii: patriotismul românesc -, în care mã rãfuiam cu vulgata istoriograficã nationalã si cu adoratia colectivistã si dulceagã a "românismului" - termen barbar si impropriu. Motivul pentru care ucisesem în mine "românismul" era de naturã în primul rînd eticã: descoperisem un lucru umilitor, acela cã lucrurile care fuseserã inventate pentru a exalta faptul de a fi român erau si cele prin care ni se administra servitutea voluntarã. Si nimeni nu pãrea sã observe acest lucru - cu exceptia temnicerilor, care îl exploatau. Aceasta era drama.

Evenimentele din decembrie '89 m-au gãsit lecuit de iluzia vulgatei bunului român. Nutream însã o alta, la fel de tenace: iluzia unitãtii "poporului". Continuam sã cred cã în fata marilor încercãri istorice o populatie reactioneazã asemeni unui individ: psihologic coerent, cu o anumitã inteligentã a actiunii eficace. Cã popoarele sînt "constructii" culturale, iar natiunile sînt corpuri politice "inventate" stiam, - în special din pisãloaga literatura politologicã anglo-saxonã. Credeam, prin urmare, cã "inventia" mea si "constructia" gînditorilor din trecut trebuiau cu necesitate sã coincidã, în actiunea politicã inspiratã de marile evenimente, cu realitatea corpului social românesc. Anul 1990, care a început, în confuzie, cu demonstratia din 12 ianuarie (cînd s-a cerut si acceptat, simultan, reintroducerea pedepsei cu moartea si scoaterea în afara legii a partidului comunist) si s-a încheiat, en beauté, cu demonstratia Aliantei Civice din 15 noiembrie (cînd un fel de unitate popularã tot s-a realizat), a fost indiscutabil anul marii schisme interne a societãtii românesti. Am asistat devastat la ruptura din familia mea, care o epitomiza pe aceea din poporul meu, si am trãit, oripilat, reducerea la cenusã a iluziei cã formãm un popor cu trãsãturi de comunitate civilizatã. Dacã în 1985 m-am înstrãinat de un anumit fel de a vedea istoria si identitatea nationalã, în 1990 m-am înstrãinat de prezentul nostru popular. Totul trebuia regãsit: trecutul si contemporaneitatea.

Despre cultura românã, I.P. Culianu spusese cã este lipsitã de orice valoare majorã. În ultimul sãu an de viatã construise teoria cã "etica ortodoxã", care ne-ar caracteriza, constituie un handicap insurmontabil în calea adoptãri unui capitalism eficient, care ar depinde de un ethos opus. Adept inconditionat al capitalismului liberal, am simtit imediat cã aceastã teorie trebuie combãtutã. Am fãcut-o sustinînd cã logica internã de functionare a capitalismului matur nu are nimic de-a face cu contextul descoperirii sale. Teza de imposibilitate enuntatã de Culianu se referea, destul de banal, la contextul inventãrii capitalismului, cînd, evident, mediul etic si comportamental al protestantismului (teza Weber) ori al civilizatiei publice catolice (teza Sombart) au fost hotãrîtoare pentru nasterea sa. Teza Culianu devenea falsã atunci cînd capitalismul, odatã ajuns la maturitate, nu mai avea nevoie de justificãri etice, morale ori religioase: propria sa logicã de functionare îi ajungea. Or, si acesta era argumentul meu, logica pusã în joc de functionarea capitalismul este universalã, tot atît de universalã ca si logica functionãrii stiintei matematice a naturii, dupã ce aceasta a devenit maturã. Nu conteazã cã esti ortodox, sintoist ori musulman, atunci cînd faci capitalism. Îti trebuie doar concurentã si proprietate privatã. În termeni epistemologici, Culianu confundase contextul descoperirii, care e particular si irepetabil, cu contextul justificãrii, care e universal si reproductibil.

Desi continuu sã cred cã argumentul meu este logic valid, astãzi mã tem cã el este bazat pe o iluzie antropologicã. Liberalismul a postulat un tip de om care respectã regulile, ia decizii rationale, calculeazã riscurile, cautã confortul personal si respectabilitatea socialã, pretuieste libertatea, este generos, are cultul muncii si al lucrului bine fãcut, respectã ordinea, nu suferã tirania, este tolerant chiar si fatã de intolerantã, e lipsit de pasiuni religioase, nu agreeazã spiritul de turmã, e capabil sã se supunã constrîngerilor liber consimtite (legale) etc. Ei bine, aveam sã înteleg din 1995 încoace, acest tip de om nu este universal. Dificultatea argumentului meu este cã teoria liberalã stã sau cade împreunã cu acest tip de om. Spre pildã, epoca comunistã a confectionat un cu totul alt tip de om: este omul care, spre deosebire de omul liberal, nu respectã regulile, ia decizii arbitrare, nu calculeazã nimic, iubeste fastul, se dã în vînt dupã fatada socialã, doreste sã aibã el totul, dispretuieste libertatea celorlalti, e incapabil sã-si ajute dezinteresat semenii, urãste munca, face numai treabã de mîntuialã, respectã doar forta, e servil cu puternicii si abject cu subordonatii, e intolerant, superstitios, "curajos" doar în turmã, încalcã orice regulã, nu respectã nici un contract, e incapabil sã se supunã constrîngerilor legale etc. Poti sã faci capitalism liberal cu un astfel de om? Rãspunsul e sec: numai prin constrîngere. Dar, dacã o faci prin constrîngere, nu mai ai liberalism, ci altceva, situat dincolo de granitele libertãtii (singurele cu adevãrat interesante).

Finalmente, cred cã universalitatea liberalismului se bazeazã pe o iluzie antropologicã si culturalã: iluzia cã tipul uman liberal este universal. Asta nu înseamnã deloc cã liberalismul nu ar fi universal. El este universal, dar nu este universal tipul uman care îl face cu putintã. Acest tip uman trebuie "produs". E clar cã fãrã oameni civilizati nu avem civilizatie. În acelasi fel, fãrã valori liberale nu avem liberalism, iar fãrã un comportament economic liberal nu existã capitalism. Aveam sã înteleg cã toatã problema functionãrii capitalismului (ca si a democratiei) nu se reducea la importarea unui mecanism juridico-institutional, ci la un tip de adecvare comportamentalã, care, de fapt, fie se baza pe o afinitate eticã, fie implica un soi de convertire culturalã. Chiar dacã logic gresise, din punct de vedere cultural Culianu avusese dreptate, iar eu mã înselasem.

Dacã din 1985 m-am înstrãinat de trecut, iar din 1990 de prezent, din 1995 trãiesc înstrãinarea de tipul uman dominant al culturii mele. Acestea sînt si etapele apropierii posibile de ceea ce, cu oarecare emfazã, oamenii credinciosi numesc "Dumnezeu". În cuvintele lui Duns Scot, acest proces poate fi descris astfel: "Persoana este ultima singurãtate". Cãci, pentru a trece de la o realitate cu ghilimele la una fãrã, identitãtile nu mai sînt de folos nici mãcar în chip de cîrje.

eseu preluat din agonia.net - Littérature et Culture Français