In articolul
"
O noua rusine marca ICR: Manelele lui Patapievici" domnul BADIN spune "Eu nu inteleg: daca nu ii place si se declara oripilat atunci de ce accepta aceasta nebunuie pe baniinostri si sub sigla institutiei pe care o conduce?"
Desi, numai in ultimele luni, multe voci ale culturii romanesti au incercat sa-i explice domnului Badin ce este arta, cu ce se maninca ea si mai ales, ce inseamna a reprezenta cultura romaneasca peste hotare, se pare ca dinsul inca are mari greutati in a intelege aceste notiuni si explicatii. Este momentul, probabil, sa ne intrebam:
nu le intelege pentru ca nu poate sau nu le intelege pentru ca acesta este ordinul?
Lasindu-va pe dumneavoastra sa dati raspunsul la intrebarile de mai sus (dupa puterea si nivelul de cultura pe care il/o posedati) o sa incerc sa-l ajut pe domnul BADIN sa ajunga la un nivel "mediu" de intelegere usurindu-i accesul la doua articole care explica foarte clar si in termeni simpli notiunile si logica aflata in spatele activitatii ICR si a domnului Patapievici. Necunoscind exact capacitatile intelectuale ale domnului Badin (nu vreau sa ma hazardez in evaluari ale acestei capacitati numai pe baza articolelor cenusii si plate din blogul dinsului) am ales cele doua scrieri in asa fel incit dinsul sa aibe libertatea de a alege pe cel care i se pare mai usor de inteles.
1.....Sa nu credem ca daca in exterior ne falim doar cu Eminescu, Blaga, Brancusi, Ionesco, Cioran, sarmale, mititei, manastiri moldovenesti si covoare si ceramica olteneasca ne facem o imagine pozitiva. Realitatea romaneasca este cunoscuta afara, chiar daca exagerata imaginistic in negativ. A arata ca esti constient de ea, realitatea tarii tale, denota bun-simt si verticalitate. Ca trebuie sa fi mandru ca esti roman fiindca Hagi a dat gol la mondiale, desi tu esti o putoare betiva, care-si altoieste fomeia si pruncii din dotare, ca romanii sunt "taticii" tutulor inventiilor (dar le-au furat americanii sau rusii si "se dau grande" cu ele), ca poporul roman a stat pavaza la portile crestinatatii, ca romanii/ Romania sint cei mai frumosi si destepti/cea mai frumoasa si bogata de pe mapamond, ca... samd sunt balareli. Cum iesim pe-afara, dam cu ochii de mizerii, cu picioarele si caucioacele in groape tip crater, tragem adinc in piept aere arome de pisat de betivi cu vezica slaba si cacat de ciini (nu doar maidaneji, ci si cei produsi de cainii nesimtitilor cu pretentii si filing sensibilos)...ASTA-i realitatea noastra. Cum sa nu te revolti si sa nu protestezi daca nu traiesti cu capul in nori, prostit de texte a la Pavel Curut, despre dacii din Dacia, care sunt stramosii a toti si toate-cele? Uitandu-ma la citatele ce se tot citeaza ca proba a anti-romanismului bolnav al Patapieviciului nu vad unde se caca el pe noi, el doar constata cine s-a cacat pe romani si ce scrie este purul-adevar, 100%. Ca in scoala se invata numai legendele alea pentru copii, cu alde Fane-Babanul, Misul-Caftangiul & co. si se ascunde istoria reala, inclusiv cea care releva adevarul despre numitii eroi ai neamului e sa spunem normal cat scriem despre copii, mandria de neam o cultiva toate natiile, nu doar noi; dar odata ce-ai ajuns la maturitate si poti citi o carte, de ce sa pretinzi sa fi mintit? Sau poate nu vi se pare ca anii '90 ne-au distrus capitalul de simpatie capatat in vest si nu ne-au tras in urma macar vre-o 10 ani?
Si nu cumva marea noastra majoritate poarta aceasta vina sau doar Iliescu, cum pentru ce-o fost supt comunisti nu suntem vinovati toti cei ce-am acceptat cacatul impachetat in lozinci? 85% pentru Iliescu in alegerile din '90, in timp ce toti injuram comunismul, nu va pute a bobor-imbecil? Sa nu te "pisi" macar din condei pe asa un popor? Sincer acum, dati de-o parte pe Patapievici si ganditi-va de cate ori, doar saptamana trecuta, ati injurat realitatea jegoasa in care ne balacim. Ca injuram noi, suntem "blazati" asa ca este pardonabil, cand o face altul, mai cu talent, e tradator de neam si tara. Cand ne criticam noi neamul si tara asta de cacao, e cuser. Cand o face altul e ovrei vandut! Mai tineti minte "Iliescu pentru noi/Este Ceauşescu doi", "Iliescu să fii tare/cum a fost Ştefan cel Mare", dictatorul-luminat facand vizite de lucru dupa modelul brevetat de Ceasca, organizand mitinguri, primind flori de la pruncii clasei-muncitoare si pita cu sare de la batrinii intelepti ai satului cei multumesc senil pentru ca "NE-A DAT PAMANTUL INAPOI", uitand ca in urma cu 30 de ani tot el si al lui li-l luasera sub amenintarea temnitei?....
....Arta nu-i doar Carul cu boi al lui Grigorescu si Oul Cosmic al lui Brancusi, plus ca avem nevoie de ceva CONTEMPORAN si in care sa se vaza realitatea romaneasca, asa cum e ea si mai ales sa aratam ca o realizam! Oricum arta este relativa ca valoare; cel mai scump tablou e un Jackson Pollock, vindut pentru circa 140 de milioane de dolari. Eu n-as da vre-un ban pe el, dar eu sunt un semidoct fara cultura artistica. Cum am mai scris, mie nu-mi plac nici majoritatea operelor lui Picasso, spre exemplu. Oricum, informatia culturala a omului declasat cultural de catre ocialismul românesc este un amestec de folclor falsificat, jmecherie miticeasca şi kitsch patriotic, de re)gasit în ceafa groasa a manelistului, în guşa tremuranda a parlamentarului sau în pielosenia stafidita a batranilor patrioţi de tramvai. Asta acasă. În diaspora, e de gasit la romanul expatriat formal, fost simpatizant legionar si/sau securist, locuitor de mahala romaneasca, imună la influenţele (bune) ale patriei adoptive, ce respinge patriotard modernitatea în mijlocul modernităţii, ce se simte obligat să apere virtuţi nationale numai lui cunoscute, ce suferă, închipuindu-se împresurat de duşmani şi retrăieşte non-stop drame carageliene de Mita Baston, în mijlocul marilor comunitati culturale occidentale....
....La New York, spre pildă, tabăra românească a artei mioritico-socialiste este complet în afara zonei de emergenta a depravatei lumi artistice americane, are năbădăi lăutăreşti şi se exprimă in scris prin marlanii tricolore, într-un supliment mascat al Revistei România Mare, ce se interpreteaza New York Magazin. Ţinta actuala a atacurilor care umplu timpul grupului de Branzovenesti româno-americani e Institutul Cultral Român din New York. Mecanismele sunt cunoscute din gunoiul bucurestean cu pretentii de mass-media şi din faimoasa şedinţă de condamnare a Comunismului care a dezonorat pe veci Parlamentul României: vacarm, injuraturi şi calomnii cu cît mai aberante cu atît mai galagios clamate. Mica Românie de consumatori de romanţe Best of Cantarea României tînjeşte după vremurile bune, cînd ICR excela în traficul cu sarmale şi şezători, patronand chermeze tovărăşeşti, pe post de actualitate culturală românească. În viziunea grupului de daci de la New York, Institutul Cultural trebuia să rămînă hotel de şpriţuri şi bancuri băieţeşti....Daca domnul BADIN vrea sa citeasca TOT articolul: http://nucredetzi.ablog.ro/2008-09-04/patapievici-icr-ul-si-romanii-verzi.html
2.....Ironia sorţii face ca, în contextul scandalului „Street art la Institutul Cultural Român de la New York“, directorul ICR Horia-Roman Patapievici să se afle în situaţia de a-şi asuma răspunderea pentru un tip de artă pe care cu greu am putea presupune că o înţelege şi, cu atît mai puţin, că o gustă. Nimic din ceea ce a scris sau spus actualul director al ICR de-a lungul carierei sale de intelectual public nu-l pregătea pentru rolul de campion al underground-ului cultural. Mai mult decît atît, îmi amintesc cu relativă precizie o emisiune moderată de Dan şi Lia Perjovschi la TVR 1, în care dl Patapievici manifesta un scepticism activ faţă de experimente de tipul celor devenite astăzi sursă de litigiu, utilizînd chiar argumente pe care le întîlnim acum la partida „ultragiaţilor“.Faptul că un intelectual autoidentificat drept conservator, care propovăduieşte piaţa liberă laolaltă cu credinţa în Dumnezeu, stă astăzi în apărarea artei tinere ultraradicale ar trebui înregistrat drept unul dintre paradoxurile Tranziţiei. Chiar în absenţa unor detalii legate de cei trei autori care expun la New York (cărora le cunoaştem doar pseudonimele: Linda, IRLO şi Marwan), este ştiut că street art este o formă de anarhism care, deşi în general nebuloasă, ştie exact că detestă „capitalismul global“....
....Pe de altă parte, forma de artă despre care discutăm este un simptom destul de evident pentru ceea ce sociologul Peter Berger numea, încă din anii 1960, „piaţă a religiilor“ sau „religie à la carte“. Văzînd în secularizare blocarea accesului religiilor, fie ele şi „naţionale“, la mecanismele de coerciţie ale statului (altfel spus: nici un cult nu se poate baza pe poliţie ca să oblige pe cineva să-şi îndeplinească îndatoririle religioase), Berger arată că de aici se naşte o situaţie de liberă competiţie. Aceasta este mult mai greu perceptibilă în societatea românească, „retradiţionalizată“ (re-pravoslavnicizată) brusc şi masiv după prăbuşirea comunismului. Dar românii care au acum 20 de ani (adică generaţia artiştilor aflaţi în discuţie) trăiesc mai degrabă în patria globală a internetului. Astfel încît lumea largă (şi, în acelaşi timp, spaţiul propriei lor conştiinţe) li se înfăţişează ca o piaţă în care toate cultele imaginabile îşi deschid prăvălia, într-o fermentaţie care poate fi percepută, uneori, ca o sărbătoare grandioasă a unităţii în diversitate, alteori, ca o catastrofă, ca un amestec aleatoriu şi înspăimîntător. De aici senzaţia unei detaşări suverane în raport cu simbolurile propriei tradiţii religioase şi cu cele ale tradiţiilor religioase în general. E vorba despre sentimentul că acestor simboluri li se poate schimba în orice fel contextul, că pot fi combinate fără restricţii, fie pentru ca, în acest fel, să se critice „marşandizarea“ credinţei (ca în imaginea, insistent repetată la televizor, a unui rabin condus într-o limuzină de elefantul Ganesha, colorat, din nou, în roz), fie pentru a exprima o căutare pe cont propriu a autenticităţii spirituale, care îşi ia reperele de oriunde le găseşte....
....Aşadar, anarhismul milenaristo-anticapitalist şi mistica radical-personalistă şi heterodoxă a „artei stradale“ nu consună în nici un fel, nici emoţional, nici intelectual, cu vederile conservatoare ale directorului ICR. După cum ştim, Horia-Roman Patapievici pledează pentru compatibilitatea dintre valorile fondatoare ale tradiţiei religioase locale şi raţionalitatea modernă, fie aceasta birocratic-administrativă, ştiinţific-tehnologică sau a economiei de piaţă (o perspectivă, de altfel, perfect onorabilă, atîta timp cît se înţelege pe sine ca una dintre configurările, în mod necesar plurale, ale modernităţii româneşti). Iată de ce, în calitate de particular, dînd curs impulsurilor şi gusturilor sale, dl Patapievici ar fi trebuit să se detaşeze de expoziţia de la New York cu o energie cel puţin egală cu aceea pe care a cheltuit-o, de exemplu, în ridiculizarea iniţiativei dlui Emil Moise de a cere să se ia în serios principiul separării Bisericii de Stat, prin interzicerea etalării simbolurilor religioase în şcolile publice....
....Cu toate acestea, dl Patapievici înţelege, iată, să separe clar credinţele şi înclinaţiile sale de misiunea pe care şi-o defineşte ca director al ICR. Iar acest comportament nu vădeşte nici inconsecvenţă, nici oportunism. Dimpotrivă, este o dovadă de responsabilitate şi de discernămînt. Dată fiind autonomia institutelor culturale din străinătate, este evident că directorul ICR nu a iniţiat el însuşi proiectul expoziţiei de la New York. Dar a avut cu siguranţă un rol în desenarea instituţiei, astfel încît o asemenea autonomie să devină reală şi funcţională. În primul rînd, dl Patapievici s-a străduit să ilustreze etosul ideal, impersonal şi stoic, al birocraţiei raţionalizate, care obligă funcţionarul să se dezbrace de preferinţele proprii pentru a deveni servitorul voluntar al interesului public. În acest sens, directorul ICR a construit un sistem coerent de delegare a competenţelor. În al doilea rînd, a încercat să respecte ideea, pe care a susţinut-o mereu, că, pentru a deveni corecte şi eficiente, instituţiile publice trebuie să se apropie de logica sănătoasă a comerţului. Pentru aceasta, şi-a propus să orienteze oferta ICR nu spre gusturile şi nostalgiile româneşti, interne sau externe, ci, în primul rînd, spre cererea publicului din ţările şi culturile cu care vrem să ne punem în relaţie. În al treilea rînd, acţiunile sale au ilustrat, cel puţin în principiu, tendenţial, ideea că viaţa intelectuală este, de fapt, o piaţă a ideilor şi a formelor de autoexprimare. Programele ICR au încercat să promoveze diversitatea creaţiei artistice româneşti drept o valoare în sine. Din această perspectivă, atacul la adresa capacităţii instituţiei de a reprezenta „identitatea“ românească, bazat pe exemplul izolat al expoziţiei de la New York, este rău intenţionat şi non-inteligent. Valoarea de reprezentativitate poate fi judecată doar în contextul mai larg al politicilor de „gestiune a diversităţii“ conduse de ICR....
....Cred, aşadar, că dl Patapievici are meritul de a fi luat în serios etica şi logica serviciului public, pe fondul unei culturi organizaţionale care favorizează şiretenia şi simularea, bunul-plac tradus în păsăreasca birocratică. De asemenea, atitudinea sa faţă de expoziţia de street art de la ICR New York ne spune că, deşi, în plan personal, nu are cum să fie de acord cu estetica şi ideologia Lenei anarhist-revoluţionare, Horia-Roman Patapievici este totuşi gata, dacă nu chiar să moară, în orice caz să se expună unor riscuri politico-juridice reale pentru dreptul Lindei, al lui IRLO şi Marwan de a nu fi de acord cu el. Or, acest gest exprimă o consecvenţă morală şi intelectuală pe care eu unul nu pot să nu o respect şi susţin....
Daca domnul BADIN vrea sa citeasca TOT articolul: OBSERVATOR Cultural, August 2008, Numarul 436. de CAIUS DOBRESCU.
http://www.observatorcultural.ro/De-ce-il-sustin-pe-Horia-Roman-Patapievici*articleID_20263-articles_details.html
